MARILE BISERICI ÎN CETATE

Petre GURAN 

Când împăratul Iustinian păşi pentru prima oară în nou înălţata catedrală Sfânta Sofia, el se desprinse din cortegiul procesional, îndreptându-se sub cupola catedralei pentru a striga: „Te-am învins, Solomone !“.

Sfânta Sofia era mai mare şi mai frumoasă decât templul de la Ierusalim ridicat odinioară de regele Solomon. Dar peste câţiva ani, cupola catedralei s-a prăbuşit, iar cronicarul bizantin vede în acest eveniment catastrofal pedeapsa lui Dumnezeu pentru orgoliul lui Iustinian. Dacă jumătatea răsăriteană a creştinătăţii s-a regăsit multă vreme în acest colosal monument, cu toate acestea pronia cerească a lăsat ca el să devină moschee şi apoi muzeu. Acest exemplu ne aminteşte simplul fapt că tradiţia monumentală în arhitectura creştină răsăriteană ţine de condiţiile politice în care s-a născut : un imperiu universal condus de un împărat ce se definea ca expresie a voinţei lui Dumnezeu.

Marile biserici care s-au ridicat la Roma, la Ierusalim şi la Constantinopol în secolul al patrulea sunt construcţii imperiale menite să proslăvească în aceeaşi măsură cu Dumnezeul cel nou şi puterea împărătească. Rostul catedralelor în tradiţia răsăriteană a fost dintotdeauna prezenţa împăratului. Această introducere anecdotică la dezbaterea actuală asupra catedralei neamului, despre care s-a scris deja mult şi cu patimă, mai ales împotrivă, îmi va permite în continuare să desluşesc legitimitatea „tradiţiilor“, să aduc câteva criterii noi, de ordin ecleziologic, liturgic şi misionar, pentru dificilul proiect al unei catedrale a mântuirii neamului. Dintru-nceput îmi propun o altfel de abordare a temei, pornind de la întrebarea ce anume ar trebui construit acum. 

Revine în discuţiile despre arta monumentală bisericească din România comparaţia cu ţările slave, care au catedrale, mai ales Rusia, ca semn al mareţiei lor, în timp ce lipsa acestora la noi ar fi semnul modestiei noastre. Intr-un elan mimetic, dupa Unirea din 1918, Biserica ortodoxă şi statul naţional au crezut că aduc un mare serviciu naţiunii, construindu-i mari catedrale în oraşele reşedinţă de judeţ şi mai ales în Ardeal, care să reprezinte forţa naţiunii, dar mai ales a statului naţional. Nu discutăm aici dacă acest fapt a fost oportun sau nu, el aparţine unei epoci cu datele ei specifice. Astăzi însă politica naţionalistă trebuie refuzată statului. Biserica nu mai poate accepta să fie subjugată intereselor ideologice ale statului. Astfel, a construi astăzi o catedrală a neamului riscă să fie doar un loc unde vor fi filmaţi preşedintele, primul ministru, miniştrii, senatorii şi deputaţii în vederea diferitelor interese electorale (şi nu din evlavie pentru marile sărbători). De ce are nevoie Biserica ortodoxă astăzi? De viaţă creştinească comunitară în parohii, de regăsirea sensului comunitar al ecleziei. O mare catedrală nu poate organiza o viaţă de comunitate. De aceea prima preocupare în anii aceştia ar trebui să fie „misionarizarea“ marilor cartiere muncitoreşti construite în anii ‘70 şi ‘80. Aceste imense oraşe dormitor, nu au biserici, clopotul nu se aude bătând în casele acelor oameni, preotul nu trece cu icoana şi cu botezul. Astfel este necesară construirea în aceste cartiere a noi biserici şi centre parohiale, unde enoriaşii adulţi să poată urmări cursurile de cateheză, de care n-au avut parte în ultimii cincizeci de ani, să se poată aduna pentru dezbateri duhovniceşti şi să participe la agape pentru întreaga comunitate sub directa îndrumare a preotului. În ordinea gesturilor cu semnificaţie duhovnicească şi naţională, cred că pentru oraşul Bucureşti de cea mai mare însemnătate şi urgenţă ar fi reconstruirea mânăstirii Văcăreşti. În urma dărâmărilor întreprinse de Ceauşescu, Bucureştiul este încă un oraş dezrădăcinat, lipsit de monumentele care să-l lege de trecutul său. Prin urmare el are nevoie să-şi regăsească măcar o parte din dimensiunea arhitecural-spirituală. Privind problema din alt punct de vedere, oraşul are nevoie de exemplul vieţii duhovniceşti, de prezenţa duhovnicească şi culturală a mânăstirii. Amintindu-ne pe scurt activitatea celor trei centre mânăstireşti din centrul capitalei, Sfântul Antim, Stavropoleos şi Schitul Darvari, ne vom da seama de importanţa lor în viaţa duhovnicească a oraşului Bucureşti. Sfântul Antim, deşi a avut statut de mânăstire şi sub regimul comunist, ba chiar a fost locul de întâlnire pentru un timp al grupului „Rugul aprins“, abia dupa 1989 a avut libertatea de a-şi desfăşura activitatea misionară specifică unei mânăstiri urbane. Astfel, a putut primi noi călugări în rândurile sale, provenind în mare parte din acel tineret care l-a redescoperit pe Dumnezeu şi Biserica Lui după zilele însângerate din decembrie ‘89. Astăzi mânăstirea şi-a construit chilii noi, introducând o regulă mai strictă în viaţa călugărească, dar în acelaşi timp primind zeci şi sute de credincioşi în fiecare zi pentru rugăciune şi spovedanie.  

Stavropoleos era în 1991 încă o biserică nefrecventată şi închisă mai tot timpul. Odată cu preluarea parohiei de către ieromonahul Iustin Marchiş numărul credincioşilor care participă la sfintele slujbe a crescut în mod impresionant, biserica fiind deschisă tot timpul, vecernia fiind slujită în fiecare zi, pe lângă celelalte slujbe rânduite. Biserica şi clădirea alăturată se află în faza finală a restaurării ; în fiecare marţi au loc întâlniri duhovniceşti şi a fost întemeiată o şcoală de muzică psaltică interesată de revalorizarea vechii cântări româneşti prin studierea manuscriselor vechi, dintre care unele au fost achiziţionate de biblioteca aşezământului. Această şcoală formează astăzi cea de a treia generaţie de psalţi sub îndrumarea diaconului Gabriel Oprea si a preotului Marian Fârtat. Schitul Darvari a jucat un rol deosebit ca loc al serilor duhovniceşti ce-i purtau numele, iar apoi a fost organizat ca mânăstire prin restaurarea chiliilor. Zilnic se slujeşte sfânta liturghie şi cele şapte laude cu o participare importantă a credincioşilor. 

Activitatea acestor trei centre mânăstireşti, insuficientă încă pentru nevoile poporului credincios, demonstrează necesitatea creării de noi lăcaşuri de viaţă duhovnicească cu iradiere culturală şi caritativă în vecinătatea imediată a aşezării lor urbane. Mânăstirea Văcăreşti ar corespunde ca semnificaţie istorică, culturală şi artistică nevoii de frumos şi de identitate monumentală a oraşului Bucureşti, dar şi, prin activitatea pe care ar găzdui-o între zidurile ei, nevoilor duhovniceşti a unei părţi vitregite a oraşului. Dacă este să mai privim odată la vecini, trebuie să înţelegem că reconstruirea catedralei Mântuitorului la Moscova, nu-şi are semnificaţia prin monumentalitate, ci ca manifest împotriva comunismului. Această biserică fusese dărâmată de Stalin în anii ‘30. 

Prin urmare, existenţa unei mari catedrale are nevoie de o societate profund încreştinată, din sânul căreia să se ridice un cler bine pregătit, dar mai ales de o elită socială şi culturală care să înţeleagă funcţionarea şi semnificaţia acestei catedrale. In situaţia de astăzi activitatea unei catedrale ar vlăgui forţele clerului nostru şi ar depăşi prin conţinutul mult mai bogat al cultului capacitatea de înţelegere a societăţii româneşti. Ea ar concentra toată viaţa bisericească a oraşului într-un singur loc, ducând la o sărăcire şi mai mare a vieţii parohiale. Deoarece o catedrală nu se justifică doar pentru sărbătoarea sfântului Dimitrie şi eventual de Paşte, când credincioşii se adună în număr mai mare la mitropolie, slujirea ei zilnică trebuie să răspundă pregătirii spirituale şi puterii duhovniceşti a poporului credincios.  Revin la exemplul Constantinopolului încă o odată, pentru a aminti rolul aşezămintelor mânăstireşti în oraş. Călugării au fost cei care s-au opus hotărârilor nedrepte sau eretice ale împăraţilor, ei au îndemnat poporul credincios să păstreze dreapta credinţă, ba chiar l-au însufleţit spre rezistenţă împotriva tiraniei. Prezenţa smerită a acestora în oraş poate fi deopotrivă un exemplu de viaţă creştinească şi o alinare pentru marile suferinţe sufleteşti ale unei  societăţi în plină transformare. Dar locul monahului nu poate fi într-o catedrală. Dacă, prin ajutorul lui Dumnezeu, într-o zi evlavia poporului va cere o catedrală, locul ei ar fi, cred eu, în mijlocul noului oraş, adică al cartierelor de blocuri, fie chiar în parcul Tineretului sau în parcul Carol, iar hramul ce s-ar potrivi pentru această mare biserică este jertfa pentru credinţă, la care ne îndeamnă exemplul sfântului Constantin Brâncoveanu, a sfinţilor lui fii şi a sfântului Ianache sfetnicul. Aceştia ar fi prin purtarea coroanei muceniceşti împăraţii de care are nevoie o catedrală pentru a-şi afla rostul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s