STATUL GELOS ŞI BISERICA-MAMĂ

Situaţiunea

La ieşirea din comunism, Biserica ortodoxă română a fost pentru prima dată, după o jumătate de veac, pusă faţă în faţă cu libertatea mărtusirii publice a Evangheliei şi cu şansa de a putea răspunde integral exigenţelor sale. Treptat, ea a început să se reobişnuiască cu fireasca prezenţă în agora, dar s-a şi văzut supusă la diverse interpelări şi confruntată cu varii ispite, unele noi, altele mai vechi. Amestecul prea pasionat în treburile cetăţii nu a fost cea mai mică dintre aceste tentaţii. Astfel, încrederea constantă de care Biserica s-a bucurat în aceşti ani nu s-a consumat doar centripet, ca nădejde în Vestea cea bună, ci s-a metamorfozat centrifug, într-un capital simbolic care putea fi instrumentalizat de aproape oricine, de la ierarhi până la oameni politici. Din nefericire, pentru mai mult de un deceniu, ambiguitatea raportului cu acest tip special de putere a definit atât Biserica, cât şi partidele politice .

 

În scurtă vreme, densitatea prezenţei clericale la sărbătorile naţionale ori în media i-a făcut pe unii să se îngrijoreze de firava laicitate a republicii proaspăt scăpate de totalitarism. Alţii s-au bucurat de emergenţa Bisericii în spaţiul public, nesocotind cota dramatică a secularizării în societatea românească intrată ireversibil în procesul globalizării. „Revrăjire a lumii” şi recădere în pre-modernitate ? „Regenerare morală” a unei societăţi ulcerate de comunism şi dezorientate de nihilismul cultural occidental? Greu de spus. Cert este însa că cei care nu au pierdut prea mult timp în faţa acestei dileme au fost politicienii.

 

De la producerea ilegală de iconiţe sau calendare cu ştampilă electorală până la patetice declaraţii de intenţie, închinăciuni largi în faţa camerelor video, prezenţe strategice la hramuri mănăstireşti sau ctitoriri de biserici, destui oameni politici au încercat totul pentru a specula acest capital simbolic, preţios în ochii românilor. Nici cei care-l aveau, cum s-ar zice, în păstrare n-au fost incomodaţi de această insistentă curtoazie. Astfel încât preoţii intraţi în parlamentul ţării sau gospodărind primării comunale, împreună cu ierarhii afectaţi deschis de simpatii politice, s-au făcut în ochii multor credincioşi „pricină de poticneală”.

 

Despre urmările mai puţin îmbucurătoare ale acestui comerţ ambiguu, conducerea BOR nu a părut să-şi dea seama. Recent, Sinodul general a hotărât să pună în fine capăt neînţelegerilor şi a cerut slujitorilor Bisericii să aleagă în termen de doisprezece zile între preoţie şi angajarea partinică în afacerile publice. N-a surprins pe nimeni că preoţii şi ierarhii implicaţi şi-au arătat nemulţumirea. I-au secondat timid şi câţiva politicieni. Dar pe cât de previzibilă era reacţia acestor două categorii, pe atât de stranie este cea a unor intelectuali pe care numai de lipsă de cultură politică nu i-am putea bănui. Şi totuşi…

 

Gelozia seculară

Supăraţi că Sinodul îşi permite uzurparea prerogativelor legislative ale republicii şi interzice unor cetăţeni participarea integrală la exerciţiul suveranităţii, ei s-au simţit datori să denunţe abuzul şi să ne instruiască despre ce se ascunde de fapt în spatele acestei decizii. Vreun cal troian să stea cumva pitit printre rândurile ucazului sinodal? Ne paşte oare – horresco referens – primejdia vreunui „imperialism religios”?

 

Cristian Preda semna într-un număr trecut din Revista 22 (no. 729/2004), un articol intitulat „Laicizare sau imperiu religios?” în care îşi propunea tocmai să ne pună în gardă asupra implicaţiilor subversive ale unei asemenea decizii. Articolul, scris în grabă, mă tem, e mai curând o luare de atitudine decât o analiză atentă şi imparţială a situaţiei BOR. Confuziile şi deficienţele argumentaţiei merită semnalate cu atât mai mult cu cât ele ar putea fi emblematice.

 

Sfântul Sinod al BOR a greşit” începe abrupt autorul, deplorând lipsa de cultură a ierarhilor care sunt incapabili „de a înţelege mizele politicii moderne”. Unde anume ar fi greşit Sinodul BOR? În faptul de a-şi fi îngăduit să treacă peste Constituţie care garantează dreptul oricărui cetaţean de a participa fără restricţii la viaţa politică, sfidând astfel instituţiile statului şi pretinzând să legifereze acolo unde nu ar avea, de fapt, nici o competenţă. Cu alte cuvinte, că slujitorii ei fac politică de partid nu este şi nici nu poate fi o chestiune de care Biserica ar trebui să se ocupe. Cu atât mai puţin ar putea să le-o interzică. Dacă ar face-o, Biserica şi-ar aroga o poziţie superioară „statuând în dispreţul domniei legii”. Iar în acest caz statul n-ar mai fi ceea ce se presupune că este de fapt, anume stat de drept, ci un instrument în mâna lui „Teoctist şi a uneltelor sale”. În pericol ar fi, ne asigură alarmat autorul, tocmai statul de drept. După baronii PSD, iată deci o a doua povară pe umerii plăpânzi ai democraţiei româneşti: slujitorii BOR.

 

Ne-am putea întreba desigur ce a făcut în realitate Sinodul BOR. Ei bine, este vorba pur şi simplu de constatarea, cam târzie, ce-i drept, a unei incompatibilităţi între vocaţia sacerdotală şi politica de partid. Mai exact, vestirea Evangheliei, universaliste şi deasupra vremilor, nu poate fi făcută de cineva care reprezintă în acelaşi timp o ideologie politică, partinică şi „supt vremi”. Dacă punem la socoteală că slujitorul cu pricina şi-ar abandona îndatoririle pastorale, călcându-şi astfel jurământul rostit în faţa comunităţii, şi dacă adăugăm că pentru toate compromisurile şi eşecurile sale va fi sancţionat moral nu ca un simplu cetăţean, ci în primul rând ca preot, iar o dată cu el Evanghelia, atunci decizia sinodală nu poate fi înţeleasă altfel decât ca un gest de luciditate.

 

Îţi trebuie sau o minte ideologizată sau o doză mare de rea credinţă ca să citeşti în decizia sinodală o sfidare a statului de drept. Ierarhii ştiu desigur foarte bine că fiecare cetăţean are prin Constituţie dreptul de a ocupa orice demnitate politică prin sau în afara apartenenţei la un partid. De aceea ei nici nu le-au interzis cetăţenilor să facă politică partinică. Ei au hotărât doar că acei cetăţeni care fac politică de partid nu pot fi în acelaşi timp şi preoţi. Cine şi în ce condiţii poate fi preot – iată o chestiune care nu priveşte statul de drept, ci tocmai Sinodul BOR. Apartenenţa la cler, ca de altfel la întreg trupul Bisericii, este un act la care oricine consimte liber. Această apartenenţă implică însă şi acceptarea exigenţelor specifice logicii eclesiale. Preoţii care şi-au descoperit între timp o altă vocaţie sunt liberi să i se dedice, dar printr-un militantism partinic ei încetează de fapt şi de drept să mai facă parte din sobor. Altminteri, n-am văzut în hotărârea sinodală nici o ameninţare cu anatema.

Dl Cristian Preda insistă totuşi asupra frondei Sinodului BOR, încercând să ne explice că singur Statul, acest zeu gelos şi teribil, are legitimitatea de a hotărî în chestiunea noastră întrucât preoţii sunt de fapt nişte funcţionari plătiţi din fonduri publice, la fel ca militarii în termen, magistraţii şi poliţiştii. Necazul e însă că statul n-ar putea lua o astfel de decizie decât dacă Biserica ar fi una dintre instituţiile sale. Nu este, totuşi, cazul nostru. În ciuda controverselor legate de remunerarea clerului sau a educaţiei religioase în şcoli, BOR nu face parte din structurile statale.

 

În România secolului XXI, nici un concordat sau acord politic nu subordonează BOR faţă de Stat, şi nici invers. În fapt, aşa cum arată astăzi legislaţia românească, Statul ar fi, dimpotrivă, ultimul în măsură să interzică implicarea preoţilor în politica de partid. Căci procedând astfel, am avea într-adevăr situaţia aberantă în care Statul ar legifera împotriva Constituţiei. Să presupunem însă ca mâine Parlamentul şi-ar propune să interzică prin lege organică implicarea preoţilor în politica de partid. Ce argumente s-ar putea mobiliza? „Voinţa poporului”? Dincolo de dificultatea de a cuantifica o asemenea abstracţiune, pesemne că aceasta a fost şi una din motivaţiile Sinodului. Pericolul la adresa democraţiei? Ar trebui în acest caz să se demonstreze că clericii infiltraţi în partidele politice urmăresc instaurarea vreunei specii de totalitarism. Dacă te gândeşti puţin, pare chiar foarte greu de ghicit cum ar ieşi parlamentarii dintr-o asemenea încurcătură.

 

Mai departe, Cristian Preda se arată însă malgrè tout sceptic cu privire la reuşita deciziei sinodale. El se teme că, dimpotrivă, preoţii vor folosi îndepărtarea lor formală tocmai ca pe un prilej de a face încă şi mai abitir propagandă de partid. Pare să fie o adevărată fatalitate. Pe de-o parte, preoţii nu sunt de dorit în politică. Pe de altă parte, dacă nu se implică direct, clerul devine şi mai eficient. Te-ai putea gândi că, până la urmă, vina preoţilor ortodocşi e, pur şi simplu, faptul că există.

 

Modelul cultural francez şi criza laicizării

Unde se află de fapt problema? Dl Preda este în realitate îngrijorat de laicizarea spaţiului public din Romania. Mai exact, de fragilitatea şi lentoarea cu care această laicizare avansează. Pe bună dreptate, analistul politic denunţă – la unison cu Sinodul BOR – în folosirea simbolurilor religioase în campaniile electorale o „propagandă impură”. Şi tot el pare să regrete, dacă am înţeles bine, că rezultatele politicii anti-religioase a comunismului au fost irosite în mod iresponsabil, iar clivajul între religios şi politic prin declanşarea unei „laicizări radicale” nu s-a produs încă. Biserica a contribuit cum a ştiut mai bine pentru a bloca acest proces, iar decizia de a interzice preoţilor politica de partid se înscrie, în fond, pe aceeaşi linie. Raţionamentul pare să fi fost următorul. Dacă Statul ar fi fost cel care le-ar fi interzis-o, am fi avut de-a face, după Cristian Preda, cu un autentic proces de laicizare. Dar întrucât autorul deciziei este Sinodul BOR secondat de imobilismul partidelor, avem, de fapt, simptomele „constituirii unui imperiu religios”.

 

Nu te poţi împiedica, citind articolul cu pricina, să te gândeşti la cât de mult seamănă cu un anumit discurs al comunitarismului republican à la française. În Franţa „laicitate” este un cuvânt sacru. El este atât de abuzat, încât înseamnă o mulţime de lucruri. Cel mai adesea, oamenii înţeleg prin el că Statul e separat de orice Biserică sau comunitate religioasă. Nu de puţine ori însă laicitatea este văzută ca un comandament cerând eliminarea totală a manifestărilor identităţii religioase din spaţiul public. În şcoli, Universitate, spitale sau alte instituţii bugetate de Stat nici un simbol religios nu este binevenit. S-a putut vorbi astfel, pe bună dreptate, de un „integrism laic”, aflat pe alocuri într-o surprinzătoare vecinătate cu ce se întâmpla până nu de mult în ţările comuniste. Această situaţie, imposibil de regăsit în alte state europene (cum ar fi Germania, Italia, Marea Britanie etc., ca să nu mai vorbim de Statele Unite), pare să reprezinte în axiologia autorului nostru modelul perfect şi indispensabil pentru societatea românească de azi.

 

Să recunoaştem că, în acest punct, imperativul laicizării nu mai survine prin argumentaţie logică, ci printr-o inavuabilă economie umorală. Cristian Preda omite să ne informeze că, în actuala confruntare cu problema diversităţii culturale şi a pluralităţii religioase, „specificitatea franceză” se desparte într-un fel deloc ingenuu de etosul liberalismului politic, încercând să impună cetăţenilor(“fii ai Patriei”) principiile frustrante ale uniformităţii ideologice. De asemenea, dl Preda evită discuţia, deopotrivă stufoasă şi nuanţată, cu privire la relaţiile de compatibilitate dintre un anumit model politic (i.e. republicanismul în varianta lui franceză) şi tradiţiile religioase ale unei societăţi în schimbare (i.e. România). Acest efort de reflecţie ar presupune însă, pe lângă o solidă cultură politică şi teologică, şi un minimum de onestitate, în lipsa căruia reacţii de tipul celei discutate sunt condamnate să rămână doar nişte răbufniri dezarticulate.

 

Epilog

Dacă am recapitula: Parlamentul român nu votează legile luând Evanghelia ca îndreptar, iar administraţia nu veghează în mod special la bunăstarea BOR. Pentru orice observator lucid al vieţii noastre publice pericolul unui „imperialism religios” este o pură fantasmă. Sinodul a decis, în fine, s-o rupă cu nostalgiile bizantine ale simfoniei teocratice între Stat şi Biserică. Pasul ar merita mai degrabă salutat. Cu toate deficienţele unei instituţii conduse de oameni, BOR pare astăzi pregătită să accepte autonomia jocului democratic în raport cu propriile sale principii de existenţă. Pe de altă parte, decizia sinodală a rezolvat o problemă internă. Cât priveşte disperatul imperativ al laicizării, nici legislaţia bisericească, nici constituţia statală nu vor putea limita vocaţia publică (deci politică) a Evangheliei, din valorile căreia s-a constituit în mare măsură ceea ce numim astăzi Europa.

Ovidiu SFERLEA

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s