Teofil Tia, Biserica Ortodoxă Română, reflexii, analize, problematizări, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, 27 pp.  

Printr-o fericită întâmplare, am reuşit să intru în posesia textului intitulat „Biserica Ortodoxă Română şi integrarea europeană”, redactat de ieromonahul Teofil Tia, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Alba Iulia. Mai puţin decât o carte, dar mai mult decât o simplă broşură, cele 27 de pagini se doresc a fi un concentrat de „reflexii, analize, problematizări” asociate integrării României în UE.  

Ce ne-a făcut să ne oprim tocmai asupra acestuia, ţinând cont de inflaţia de lucrări şi luări de poziţii asociate subiectului apărute în ultima vreme? În primul rând, este vorba de conţinutul său extraordinar de dens, debarasat de scoriile şi noua limbă de lemn proeuropeană, ce a contaminat şi pe mulţi dintre oamenii bisericii. Se adaugă o analiză obiectivă a avantajelor şi riscurilor de a fi parte integantă a „megastatului” numit Uniunea Europeană. În al doilea rând, autorul este unul dintre rarii preoţi ai BOR care pare să-şi fi dat pe deplin seama de dubla provocare reprezentată de interacţiunea continuă dintre Bisericile ortodoxe ale continentului şi instituţiile comunitare, în special Comisia Europeană. Pentru Biserică, relaţia cu Europa trebuie (re)gândită în afara cadrelor tradiţionale, de referinţa (statul-naţiune), iar pentru instituţiile europene, organizarea unei relaţii fiabile cu ortodoxia reprezintă o provocare, un laborator de idei, acest lucru nefiind prevăzut de către marii arhitecţi europeni cu doar câţiva ani mai înainte de începutul mileniului.  „Cheia” în care am citit textul părintelui Tia a fost următoarea: cum să modelăm relaţiile UE – Biserica Ortodoxă tinând cont de faptul că relaţia Biserică-Stat nu a fost elaborată într-o logică transnaţională, ci corespunde unui „model” istoric total diferit de cel dominant in UE? Şi încă: în acest cadru inedit, unde ar trebui să se poziţioneze factorii de decizie şi clerul „luminat” al BOR astfel încât compromisul acceptabil ce trebuie făcut să nu afecteze fundamentele credinţei ortodoxe, neschimbate de un mileniu, indiferent de „preţul” pe care aceasta a fost să-l plătească lumii? Un prim răspuns, parţial desigur, este furnizat chiar în „introducerea” textului: Teofil Tia plasează discret discursul despre „Ortodoxie şi Europa” în câmpul de forţe creat de doi poli diferiţi. Primul pol este constituit de „teologi şi clerici entuziasmaţi de perspectivele integrării europene ale integrării României în Europa”, compus în principal din cei care „au beneficiat de cunoaşterea pe viu a culturii şi civilizaţiei occidentale” – de unde o mai bună cunoaştere din interior a fenomenului. Pentru exemplificare este citat numele părintelui Ion Bria, îndelung nevoitor într-unul din punctele nodale ale ecumenismului european. Cel de-al doilea pol este cel al „clericilor, intelectualilor ortodocşi şi simpli credincioşi”, extrem de circumspecţi [s.n.] faţă de orizontul apartenenţei noastre la super-puterea mondială europeană”, pol legitimat simbolic de „sfinţi euro-sceptici”, cum ar fi de exemplu recent canonizatul episcop sârb Nicolae Velimirovici. 

Se menţionează însă disproporţia „cantitativă şi calitativă” între cele două curente: anti-europeniştii sunt „consistenţi numeric, dar mai fragili din punct de vedere intelectual”, în timp ce curentul pro-european este „precar cantitativ”, dar posedă capacitatea de influenţa simbolic restul societăţii, graţie intelectualilor „lideri de conştiinţă” ce se găsesc în rândurile sale.  Biserica „ca instituţie pământească” se plaseză între cei doi poli, afirmându-şi în mod explicit „poziţia faţă de integrarea României în Europa, spunând un DA neezitant şi legitimând astfel din punct de vedere spiritual demersurile statului desfăşurate în această direcţie.” Cum trebuie deci înţelese în acest context unele atitudini extreme de contestare ale integrării europene, răspândite printre membrii clerului ortodox? Răspunsul furnizat de Teofil Tia este explicit: dacă îmbracă forme extreme, „ele pot fi privite ca forme de neascultare şi de indisciplină faţă de ierarhia bisericească”, fiind sancţionate ca atare.  Personal, am apreciat sinceritate şi stilul  franc-parler de care dă dovadă autorul atunci când prezintă motivaţiile pentru care BOR sprijină apropierea de Europa: suntem un popor sărac, care are dreptul să trăiască mai bine, „un adevăr mai incotestabil ca oricând”. Un ortodox sărac nu este neapărat şi un ortodox bun. Integrarea face parte deci din acele „semne ale timpului” pe care Biserica, cu înţelepciunea ei transistorică, a ştiut dintotdeauna să le intuiască pentru a „compune” răspunsul adecvat, răspuns ce scapă pe moment judecătilor superficiale, pripite. „Dacă BOR s-ar opune [integrarii europene-n.n.], procesul de integrare s-ar realiza oricum”, scrie părintele Tia. Biserica şi-ar trăda astfel vocaţia profetică şi capacitatea de a interpreta „semnele timpului, creând astfel ocazia şi impresia că şi-a trădat păstoriţii, nefiind alături de ei în dorinţele, idealurile şi aspiraţiile lor legitime”.  După o scurtă prezentare a istoricului Uniunii Europene, Teofil Tia realizează un inventar teologico-politic al „punctelor forte” ale Europei, esenţial pentru înţelegerea relaţiei religie-instituţii europene. Noi ne vom opri doar asupra dintre ele: secularizarea şi „inteligenţa socială a religiei”, expresie aparţinând cardinalului Vienei, Christoph Schönborn. „Europa este un spaţiu garant al valorilor creştine secularizate. Secularizate, dar totuşi creştine! Ea este un univers de întrupare a valorilor pe care creştinismul le-a proclamat şi promovat dintru început, dare iluminismul le-a dezbrăcat de învelişul religios şi cărora le-a retezat amplitudinea transcendentă”. Spre deosebire de numeroşii colegi de breaslă care fie ignoră voios procesul de secularizare în interiorul ortodoxiei, fie îl demonizează facil ca fiind vorba de o suferinţă specifică Occidentului, părintele Teofil Tia dă dovada de un realism care ni se pare de bun augur pentru viitor. Secularizarea asociată integrării europene este un risc asumat, un preţ care va trebuit plătit ultra-modernităţii europene. Depinde de inteligenţă şi înţelepciunea clerului şi a Bisericii, în general, dacă se va reuşi să se dea un răspuns inteligent provocării. Ìn ceea ce priveşte inteligenţa socială a credinţei se acceptă faptul că „de prezenţa Bisericii în societate are mare nevoie şi lumea noastră românească, exigenţele lumii reale cerând ca Biserica să nu fie exclusiv contemplativă, ci din contră ”slujirea ei liturgică să aibă repercusiuni constante în istorie, în favoarea celor mai defavorizaţi în istorie”. Părintele Tia se pronunţa indirect pentru aderarea la această formă subtilă de „inteligenţă socială”, care în sfera ortodoxă este abia la primii paşi, în ciuda timpului scurs de la Revoluţie. România este o ţară în care va fi nevoie mai mult ca niciodată de acţiune socială, numărul celor „defavorizaţi în istorie” crescând spectaculos din cauza polarizării continue a societăţii şi a lichidării ultimelor forme de protecţie socială moştenite din comunism, adăugăm noi. De unde şi actualitatea celor afirmate mai sus de către Teofil Tia.  

Autorul se arată extrem de critic faţă de ceea ce el denumeşte „fragilitatea Europei”, şi de factorii ce o provoacă, fiind evocat în context „rolul corectiv” al Ortodoxie. Diverselor maladii spirituale ale Europei le este furnizat un răspuns ortodox adecvat. Sunt evocate astfel „deruta familiei”, cerându-se BOR să insite mai mult pe lângă preoţi pentru a introduce în pastorale cuvinte despre importanţa „liantului matrimonial într-o societate, căsătoria fiind aluatul terapeutic al socialului” [sic!]. Criza culturii şi a unei „antropologii fără Dumnezeu” are ca rezultat direct „libera manifestare a nihilismului în plan filozofic, a relativismului în plan gnoseologic şi moral, a pragmatismului şi chiar a hedonismului cinic în configurarea vieţii cotidiene”. Rezultatul s-ar rezuma la o „apostazie silenţioasă din partea omului suprasaturat din punct de vedere material”, după cum scrie autorul făcând referinţă la scrierile controversatei Elisabeth Behr-Siegel. Se doreşte o Biserică Ortodoxă care să proclame mesajul creştin printre intelectuali, în scopul de a „evita descreştinarea elitelor intelectuale ale societăţii”. În contexul actual al unei lipse totale de dialog real dintre ierarhia ortodoxă şi intelectuali, cu excepţia câtorva puţini şi aleşi, obişnuiţi întotdeauna să spună „da”, afirmaţia părintelui Teofil Tia este corectă, generoasă şi plină de bune intenţii, dar utopică, din păcate.  Posedă BOR în rândurile sale „preoţii-intelectuali” capabili să prevină „descreştinarea elitelor”? Printre alţi factori care contribui la fragilizarea Europei este citatată şi autoritatea crescândă şi dăunătoare a mass-mediei. Acesteia din urmă îi sunt asociate „cultura morţii, detaşată de exigenţe morale”, dar şi relativismul moral şi spiritual, dispreţul la adresa Adevărului în general, înţeles într-un sens mai amplu decăt cel asociat creştinismului. Este evocată responsabilitatea de care trebuie să dea dovadă Biserica Ortodoxă în „a-şi maturiza intelectual credincioşii, de a le fortifica o capacitate de discernământ, a le dezvolta simţul critic”. Lista a ceea ce ar trebui să fie făcut este foarte lungă; din păcate, Teofil Tia nu furnizează şi câteva modalităţi concrete de echilibrare a balanţei informaţionale. Fluviul numit mass-media contemporană nu poate fi nici oprit, nici dragat de gunoaie doar cu mâna liberă sau cuvântul bine intenţionat.  

Presupune integrarea europeană anumite compromisuri în credinţă?, se întreabă autorul, după ce constată faptul că în mentalul colectiv românesc se pot identifica anumite atitudini contrare faţă de cerinţele legislaţiei europene, percepute drept „concesii în domeniul credinţei”. Este vorba cu precădere de dezincriminarea homosexualităţii, prostituţiei, avortului etc. Răspunsul părintelui Tia este cât se poate de clar şi structurat: pe de o parte, nu se poate pune problema compromisului în materie de învăţătură creştină. Pe de altă parte, se recunoaşte că odată cu intrarea în Europa se instituie un cadru legislativ „care face permis şi chiar facilitează păcatul”. Pentru a răspunde adecvat acestor noi provocări, se cere o misiune dinamică a Bisericii Ortodoxe în noul context european. Acesta din urmă permite şi încurajează misiunea. Se fac referinţe şi la anumiţi membri ai clerului, care doresc legi „morale” pentru a se pune la adăpost, perpetuând astfel diferite forme de „sedentarism” pastoral şi misionar.   Tot la capitolul „compromisuri europene” este inclus şi ecumenismul şi mişcarea ecumenică, perceput ca atare de o parte a credincioşilor şi nu numai. Teofil Tia furnizează definiţia unui ecumenism care „nu este nicidecum o negociere doctrinelor diferitelor religii sau confesiuni, ci o încercare de apropiere şi de cunoaştere a altor confesiuni”.  Lucrarea se termină cu un minicapitol dedicat misiunii ortodoxe în Europa viitorului. La scara istoriei continentului european, UE rămâne în continuare o structură politică nouă, echilibrul său instituţional şi, mai ales, identitar nefiind încă stabilit cu claritate. Or, Teofil Tia intuieşte faptul că Ortodoxia ar putea aveau un cuvânt greu de spus tocmai în această recompunere identitară, dar numai după ce, „concret, primul lucru pe care Biserica Ortodoxă ar trebui să-l accepte este condiţia dificilă în care se află”. Printre căile de remediere ale acestei stării de fapt sunt menţionate menţinerea caracterului public al credinţei, dialogul teologie-ştiinţă, prezenţă unor laici „competenţi şi dăruiţi”, precum şi „activarea la nivel european a vocaţiei mistice a ortodoxiei”. Aşteptând cu răbdare mai ales acest ultim miracol catalizator de conştiinţe, aş fi foarte fericit dacă părintele Teofil Tia ar dezvolta măcar parte din ideile expuse în Biserica Ortodoxă şi Integrarea Europeană” într-o necesară carte asupra subiectului. Are capacitatea, şi, mai ales, datoria de a o scrie.  

Mirel BĂNICĂ 

[1] A se vedea Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Bucureşti, Editura Sophia, 2002, 2 vol.