Leonid Ouspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă Rusă, traducere din limba rusă de Elena Derevici, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2005. 

Apariţia în 1994 la Editura Anastasia din Bucureşti (cu prefaţa lui Teodor Baconsky) a primului volum al acestui veritabil opus magnum dedicat de Leonid Ouspensky iconografiei creştine a reprezentat în acel moment o primă introducere competentă a cititorului român în acest esenţial domeniu Faptul că în ultimii ani piaţa livrescă a fost extrem de disputată în ceea ce priveşte iconografia creştină reprezintă un semn al interesului constant pentru această problematică teologică cu adânci implicaţii în viaţa liturgică a Bisericii.  

În 2005, ciclul traducerilor din Leonid Ouspensky se închide într-un colţ opus de ţară, ca însemn al ecourilor avute de exegeza acestui mare gânditor rus. Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă Rusă este al doilea volum dintr-un veritabil dosar tematic consacrat iconografiei pravoslavnice din spaţiul slav.  Recenzia de faţă nu se va focaliza asupra biografiei autorului. Deja perimetrul biografic al lui Leonid Ouspensky a fost delimitat cu suficientă competenţă cu altă ocazie. Tema de interes a acestui volum o reprezintă tentativa de creiona un tipar al denaturării iconografiei creştine în spaţiul rus sub presiunea istoriei, mai ales odată cu secolul al XVII-lea, atunci când presiunea misionară a creştinismului apusean s-a făcut simţită în spaţiul rus. Cartea lui Leonid Ouspensky este o aplicaţie lucidă şi originală a concepţiei dezvoltate de către preotul Gheorghe Florovski care, preluând un termen desprins din filozofia lui Oswald Spengler şi anume cel de pseudomorfoză, a încearcat să explice denaturarea evidentă a teologiei şi iconografiei ortodoxe la finele modernităţii. În aceşti termeni, Teologia icoanei în Biserica Rusă se deschisă aproape într-o cheie de factură fenomenologică cu o recuperare a bazelor ascetice şi isihaste ale icoanei bizantine. Autorul se situează într-o tradiţie caracteristică teologiei exilul rus pentru care legăturile dintre spiritualitate şi viaţa creştină nu pot fi ocultate. La fel ca Vladimir Lossky care afirma că între dogmele Bisericii Ortodoxe şi viaţa spirituală a Părinţilor nu poate fi trasată o linie precisă de demarcaţie, Leonid Ouspensky accentuează această legătură indisolubilă dintre dogme, spiritualitate şi iconografia creştină. În veacul al XIV-lea, în care Sf. Serghie de Radonej reprezenta apogeul isihasmului rus, apar şi primii iconari autentici între care se remarcă Cuviosul Andrei Rubliov, în egală măsură un produs al isihasmului, cât şi a iconografiei ruse. Prezentând fundamentele spirituale ale icoanei, Leonid Ouspensky delimitează clar momentul istoric de inspiraţie isihastă de influenţele apusene de mai târziu. 

Următorul capitol al cărţii, intitulat Sinoadele de la Moscova şi secolul XVI şi rolul lor în arta eclezială (p. 55 – 104) schematizează atmosfera din Biserica Rusă în secolul XVI. Peisajul este unu sumbru, afectat de conflicte flagrante între „posesorii” lui Iosif de Volokolamsk şi „non-posesorii” lui Nil de la Sorska sau Pavel Obnora – un conflict care reflectă două moduri total diferite de a înţelegere ascetismul şi monahismul ortodox. Inevitabil, în această atmosferă în care isihasmul contemplativ sfârşeşte după gratii, ierarhia oficială adoptă un activism social, misionar şi şcolar inspirat de spiritul apusean. „Iosefinismul” devine politica oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse pentru următorii 400 de ani. Acest viraj brusc spre activism în detrimentul contemplaţiei va avea consecinţe tragice pentru viaţa Bisericii Ortodoxe, dar şi pentru iconografia rusă în ansamblul ei. Răspunsul laicatului se va materializa într-un veritabil divorţ în care „tradiţia, vie, creatoare este înlocuită prin conservatorism, care nu se va mai putea împotrivi influenţei de mai târziu a apusului. În perioada studiată de noi isihasmul încetează treptat şi în Rusia să mai joace un rol hotărâtor.” (p. 56)   Din punct de vedere al iconografiei creştin-ortodoxe, secolul XVI este unul capital pentru icoana rusă. În această perioadă, are loc la Moscova Sinodului Stoglav din 1551 şi sinodul provocat de memoriul diacului Viscovatâi desfăşurat între 1552-1554. În lectura lui Leonid Ouspensky, concluziile acestor sinoade formulate într-o serie de canoane stipulează evident faptul că Biserica constata cu acuitate mutaţiile produse la nivelul iconografiei ortodoxe, mutaţii datorate iradierii apusene suferite de spaţiul ortodox rus, dar şi oportunismului economic a negustorilor ruşi. Malformaţiile sunt vizibile la nivel iconografic mai ales în ciclul de icoane dedicate Mântuitorului, dar mai ales în icoana dedicată Sfintei Treimi. Tendinţa iconarilor ruşi este aceea de a da naştere unor picturi inovatoare, care de cele mai multe ori nu mai respectă canoanele şi adevărurile dogmatice ale Bisericii Ortodoxe. Reprezentări ale lui Hristos crucificat, îmbrăcat cu o armură şi purtând o sabie în mână, sau chipul Fiului/Tatălui ca Împărat cu o mănuşă de metal şi o sabie în mână, semne ale dreptăţii.  

Cu toate acestea, vechile modele se menţin, chiar dacă icoanele de calitate încep să devină tot mai mult indezirabile pentru poporul de rând. Arta divizată în secolul XVII: o artă divizată. Abandonul Tradiţiei reprezintă punctul culminant al cărţii. În climatul în care isihasmul rus devine o afacere de pompe funebre, influenţele occidentale se infiltrează tot mai mult în spaţiul rus. Prin intermediul şcolilor de tip scolastic fondate de către diferite figuri bisericeşti sau imperiale, teologia apuseană îşi face simţită prezenţă în spaţiul rus cu consecinţe inevitabile pentru viaţa Bisericii creştin-ortodoxe. Această perioadă este marcată de o serie de documente care în ansamblul lor ilustrează cu precizie spiritul vremurilor.   Dintre acestea se remarcă Gramata celor trei patriarhi sau Scrisoarea lui Iosif Vladimirov adresată arhidiaconului sârb Ioan Pleşkovici, acte a căror caracteristică principală este neglijarea completă a teologiei patristice ce priveşte iconomia Întrupării, demers fundamental pentru trasarea unui proiect iconografic autentic. De asemenea, ambele scrieri încearcă să justifice un nou tip de iconografie provenit din Apusul catolic şi protestant. Acest demers este dublat de o serie de Mărturisiri de credinţă dintre care se remarcă cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care nu este altceva decât o parafrazare a Catehismului catolic semnat de teologul catolic Petru Canisius promulgat la Sinodul tridentin. Aprobată la
Iaşi în 1642, această Mărturisire va deveni normativă pentru spaţiul ortodox, fiind confirmată apoi de Mărturisirea lui Dositei, patriarh al Ierusalimului. Aceste Mărturisiri au în comun direcţia latinizantă, iar în ceea ce priveşte iconografia, ele tratează subiectul într-o manieră autonomă de hotărârile Sinodului VII Ecumenic (787 d. H.), icoanele fiind privite mai mult din perspectiva unor non-idoli şi mai puţin din acea a unei analogii dintre Întruparea lui Hristos şi reportarea acestui eveniment la lume.  Cartea lui Leonid Ouspensky necesită atenţia cititorilor pasionaţi de cultura răsăriteană. Scrisă într-un limbaj accesibil, conţinutul acestei teologii a icoanei ni se oferă tainic. Reuşind să contureze tiparele denaturate în care iconografia creştină se prezintă pe sine începând cu secolul al XVII-lea, autorul propune o introducere în dialectica istorică a iconografiei ruse. Volumul e un instrument util de lucru pentru profesorii şi studenţii facultăţilor de teologie, cât şi pentru toţi cei interesaţi de evoluţia artei şi imaginii ecleziale.

Reuşita editorială se datorează în întregime editurii Patmos din Cluj-Napoca. Nu putem decât spera ca ciclul acestor apariţii editoriale nu se va opri aici. 

Ionuţ Claudiu BILIUŢĂ